Există un parfum de narcisă neagră care se dovedește a avea un mare succes comercial. Ne referim la „Narcisse Noir” al casei Caron. Un parfum legendar și care încă se fabrică, încă se vinde, deși rețeta lui a fost creată în 1911. Portocalul african, narcisa, lemnul de santal și moscul, puse împreună de către parfumierul Ernest Daltroff au creat ceva animalic. Ceva unic și imposibil de descris în cuvinte, tocmai pentru că acestea încă nu au fost găsite.

            Apă de parfum cu narcise „Donna – day & night” de la JFenzi”

            Narcisa neagră nu există, ea este un mit născocit ca să vinzi un parfum. Sau, poate, o fi existând totuși vreun virus care îmbolnăvește narcisa și o înnegrește. Și dă dreptate lui Radu Cernătescu, care în „Literatura luciferică; o istorie ocultă a literaturii române” spunea că există un text în Biblia Evreiască, în Cântarea Cântărilor, care ar putea fi interpretat.

            Nu știu dacă autorul și-a propus să dezlege mitul narcisei negre sau face doar o analiză pe text. Cert este că, așa cum (probabil) sugerează, narcisa neagră ar putea pleca de la o metaforă înscrisă în cea mai veche carte a omului.

Parfumierul cunoscător al marketingului

            Parfumul Narcisse Noir s-ar putea să nu fie cel mai pun produs al lui Ernest Daltroff. Însă, este cu siguranță primul. Cel care l-a lansat în marea lume a esențelor tari și bune, în lumea selectă a creatorilor de parfumuri, în cercul celor câțiva care aveau nas să miroase. Ernest nu a fost „pornit” pe afaceri cu parfumuri, nu avea nici măcar experiență. Dar, la E.D., în privința parfumurilor, totul era o un fel de vis permanent. Un amestec continuu de trăiri prezente amestecate cu rememorări ale trecutului.

            Ernest Daltroff provenea dintr-o familie de emigranți ruși. Avea origini evreiești și acest lucru l-a făcut să fie precaut în viitoarea sa afacere, după cum se va vedea. Primul lui contact cu florile și mirosul lor amețitor, vorbim de contactul care i-a transformat voința și i-a insuflat ambiția de a face business a fost la Expoziția Universală de la Paris din 1900. (Cunoscută și ca Expoziția Mondială…) Viitorul parfumier va rămâne mult timp urmărit de tonele de flori și de parfumul amețitor din standurile expozițiilor.

            La impresia generată de Expoziție se adaugă și amintirile parfumate pe care i le-a insuflat mama sa. Când era copil, ea punea picături de parfum după urechi lui Ernest și fratelui său Raoul. Cu siguranță că doamna Daltroff avea cunoștințe mai avansate în acest sens, astfel că reușea să le creeze celor doi băieți un somn adânc și odihnitor.

Casa de parfumuri Caron

            În 1903, cei doi frați, încă sub impresia florilor și parfumurilor pe care le-au văzut la Expoziția Mondială, au decis să pună bazele unei mici parfumerii. La început a fost un atelier de creat esențe și „colonii” la comandă. Era situat cam la 8 km de Paris, în Asnieres-sur-Seine în parfumeria „Emilia”. Apoi, peste numai un an se vor muta în chiar centrul Parisului, în Rue de la Paix. Este momentul când vor lansa Narcisse Noir.

            Vor urma și alte parfumuri, ca de exemplu N’Aimez que Moi, Bellodgia, Lady Caron, Fleur de Rocaille sau Pour un Homme.

            Numele de Caron a fost ales dintr-un considerent de marketing. O idee înțeleaptă a copiilor de emigranți ruși, este adevărat din clasa de mijloc dar și evrei, a fost să aleagă un nume ușor de reținut. Un nume care să poată fi asociat cu Franța, ceea ce se va și întâmpla.

           Pentru publicul care nu este la curent, trebuie spus că în perioada când și-au lansat afacerea, Franța era sfâșiată de scandalul Dreyfus. Un fel de „watergate” al acelor vremi. Iar frații Dartloff au vrut cu orice preț să nu nască discuții pe tema provenienței lor etnice. Și s-a dovedit că a fost o decizie inspirată. Casa Caron a urcat fuminant în preferințele publicului. Deoarece părea a avea accente fonetice franțuzești, nimeni nu a realizat că ei sunt ruși, evrei, emigranți.

Black Narcissus, the story and the movie

            Filmul „Narcisa neagră” nu ne spune nimic senzațional despre această floare, cum miroase, ce parfum are, nimic! De fapt, numele filmului se leagă într-adevăr de parfumul „Narcisse Noir”. În acest caz, produsul, parfumul în sine este chiar o „locomotivă”. Scopul publicitar este atins în modul cel mai ingenios. Oamenii se duc la cinematograf atrași de faima extraordinară a acestui parfum pentru femei. Un titlu senzațional, un parfum celebru…

            Ca să fim sinceri până la capăt, filmul nu este chiar rău deloc. Dacă treceți peste faptul că n-are nimic parfumat în el, și dacă sunteți adeptul filmelor serioase, psihologice, veți descoperi de ce pelicula a luat două premii Oscar în 1948. Oscar pentru imagine și scenografie. Este vorba despre tentativa unui grup de călugărițe de a fonda un spital undeva în India, la poalele munților Himalaya. Prejudecăți, dragoste, mister…

            Filmul „Black Narcissus” a mai luat și premiul „Globul de aur”. Este realizat după romanul omonim al scriitoarei Rumer Godden publicat în 1939. Lucrare care a fost de asemenea tractată de publicitatea oferită de parfum.

            Așadar, un parfum de notorietate (1911), un roman bun (1939) și un film de Oscar în 1948. Un trio absolut remarcabil construit pe baza a ceva ce nu există. Două cuvinte despre autoarea Margaret Rumer Godden (1907-1998) . Este britanică și s-a născut în Bangladesh în vechile colonii engleze. A fost educată în Anglia. I-au fost ecranizate nouă cărți, cea despre care am vorbit mai sus fiind probabil de cel mai mare succes. A avut o viață plină de dezamăgiri personale, marcată de un permanent du-te vino între India și Anglia.

Narcisa, floare legendară, începe să dispară

            Se spune că narcisa este floarea apărută pe malul lacului unde a murit Narcissus. Tânărul și-a văzut chipul în apă și s-a îndrăgostit de sine. Este probabil cea mai cunoscută legendă despre floarea cu un parfum demențial.

            Narcisele reale, cele cu flori albe sau galbene, încep însă să devină tot mai rare în viața noastră. Motivul este simplu, și ne referim acum doar la cel din țara noastră: lipsa de educație a populației. Deși în România cele mai multe poieni cu narcise se află în rezervații protejate, ele de fapt nu sunt protejate. Oamenii intră cu mașinile și le culeg. Ba, mai mult, narcisele nu pot fi protejate nici cu garduri de protecție. Polițiștii și administrațiile locale încă stau la discuții dacă să aplice sau nu legea.             În România există cel puțin 20 de poieni cu narcise care se află sub regim de rezervație protejată. Parfumul lor îmbătător este însă sursa de venit a numeroșilor „culegători de profesie” care ignoră orice regulă. Snopi mari de narcise sunt culeși din poienile rezervație și aduși în piață.